InfoBlog

Omul care nu vroia sa moara (poveste japoneza)

The Japanese Garden

Acum mulţi, foarte mulţi ani trăia un om pe nume Sentaro. Deşi numele lui însemna „Milionarul”, el nu era chiar aşa de bogat, dar nici sărac nu era. Moştenise o mică avere de la tatăl său şi anume din aceasta îşi asigura existenţa. Până la cei treizeci şi doi de ani împliniţi vieţuise liber, fără griji şi fără a munci. Dar, într-o zi, ca din senin, se abătu asupra lui gândul că ar putea să moară sau să se îmbolnăvească şi toată bucuria vieţii pierise pentru el.
– Şi de ce omul nu ar putea să trăiască cel puţin cinci sau şase sute de ani fără să se îmbolnăvească? se întreba el în sinea sa. De ce oare veacul omului e atât de scurt?..
Se mai întreba dacă ar putea să-şi prelungească viaţa atât cât ar vrea, dacă ar trăi cu mai multă chibzuinţă.
Cunoştea poveştile unor împăraţi din timpurile străvechi, care trăiseră şi până la o mie de ani. Printre aceştia fusese şi frumoasa Prinţesă Yamato. Ea, precum se spunea, trăise vreo cinci sute de ani. Dar, după această prinţesă, nu se mai ştia să fi trăit cineva o viaţă atât de lungă.
Auzise de mai multe ori şi povestea împăratului Shin-no-Shiko, unul dintre cei mai înzestraţi şi puternici conducători în istoria Chinei. Palatele cele mai mari şi Marele Zid Chinezesc au fost construite de el. Era dintre acei care ar fi putut avea tot ce şi-ar fi dorit din lume. Dar, cu tot norocul ce mereu îl însoţea, toată bogăţia şi splendoarea caselor în care locuia, înţelepciunea consilierilor şi gloria împărăţiei sale, el nu era pe deplin fericit, pentru că ştia – într-o zi va muri şi toate astea vor rămâne fără el.
Shin-no-Shiko mereu se gândea la moarte: noaptea când se ducea la culcare, dimineaţa când se trezea şi toată ziua împrejur. Nicicum nu putea scăpa de povara acestui gând. O, cât de fericit ar fi fost, dacă ar fi găsit Elixirul Vieţii!
Aşadar, într-o zi, Împăratul şi-a adunat curtenii şi i-a întrebat dacă îi pot găsi Elixirul Vieţii, despre care citise şi auzise deseori.
Jofuku, unul dintre curtenii mai bătrâni, i-a spus că departe, peste mări, este o ţară numită Horaizan şi acolo îşi duc viaţa nişte eremiţi1 care cunosc secretul Elixirului Vieţii. Oricine bea din acea licoare trăieşte veşnic.
Şi atunci, Shin-no-Shiko i-a poruncit lui Jofuku să meargă în ţara Horaizan, să-i găsească pe acei sihaştri şi să-i aducă o sticluţă cu elixirul magic. L-a urcat în cea mai bună joncă2 a sa, pe care a încărcat-o cu nenumărate bijuterii şi pietre scumpe, pentru a fi aduse în dar eremiţilor.
Jofuku a navigat spre tărâmul Horaizan şi niciodată nu s-a mai întors înapoi la împăratul care atât de mult îl aştepta. Din acele timpuri, se spune că fabulosul Horaizan ar fi Muntele Fuji, unde locuiesc sihaştrii care cunosc secretul Elixirului Vieţii şi-l venerează pe Jofuku ca pe un spirit protector al lor.
Amintindu-şi toate acestea, Sentaro se hotărî să-i caute pe eremiţi şi devenind unul dintre ei spera să obţină licoarea dătătoare de viaţă veşnică. Casa şi tot ce mai avea pe lângă aceasta le lăsă în grija rudelor şi porni în căutare.
Îşi mai aminti că, fiind copil, auzise că acei eremiţi nu locuiau doar pe Muntele Fuji, ci că ajunseseră să se stabilească aproape pe toate culmile cele mai înalte.
Aşadar, el porni la drum şi străbătu toate regiunile muntoase. Urcă pe vârfurile cele mai înalte, dar nu găsi niciun sihastru.
În sfârşit, tot rătăcind de mai multe zile printr-o regiune necunoscută, întâlni un vânător.
– Ai putea dumneata să-mi spui cam pe unde trăiesc eremiţii care au Elixirul Vieţii? îl întrebă Sentaro.
– Nu… Eu nu am auzit de aşa ceva niciodată, îi răspunse vânătorul. Dar, în schimb, îţi pot spune că prin părţile astea bântuie un hoţ de mare faimă. Se zice că ar fi capul unei bande de vreo două sute de tâlhari.
Ciudatul răspuns al vânătorului cumplit îl supără pe Sentaro. El a înţeles că nu are niciun rost să mai piardă timpul căutându-i de unul singur pe acei eremiţi. Se hotărî să meargă chiar atunci la altarul lui Jofuku, spiritul lor protector.
Şi, ajuns la altar, s-a rugat şapte zile, cerându-i lui Jofuku să-i descopere calea spre eremiţii care au ceea ce el caută atât de mult.
Pe la miezul celei de a şaptea nopţi, pe când Sentaro se ruga în templu, uşa altarului se deschise şi într-o rază de lumină, ca printr-o minune, apăru însuşi Jofuku. El l-a chemat pe Sentaro mai aproape şi, cu o voce venită parcă din înaltul munţilor, i-a zis:
– Dorinţa ta este una egoistă şi nu poate fi satisfăcută cu uşurinţă. Tu crezi că ai putea să devii eremit pentru a găsi Elixirul Vieţii. Dar ştii tu oare cât de grea este viaţa unui sihastru? Ştii că el n-are voie să mănânce decât fructe, pomuşoare şi coajă de pin? Sihastrul trebuie să se îndepărteze de lume pentru ca inima lui să devină curată ca aurul şi liberă de orice dorinţă pământească. Respectând cu stricteţe aceste reguli, el încetează a mai simţi foamea, frigul sau căldura, iar corpul lui devine atât de uşor încât poate fi dus de un cocor sau un peşte, sau poate merge pe apă fără a-şi uda picioarele.
Ţie, Sentaro, îţi place viaţa frumoasă şi comodă. Dar nu-ţi place să munceşti. Tu nu poţi suporta nici căldura mare şi nici frigul. Niciodată nu vei putea să umbli desculţ sau, pe timp de iarnă, să ai pe tine doar o haină subţire. Nu cred că ai avea răbdarea şi puterea de a trăi viaţa unui eremit.
Totuşi, ca răspuns la rugăciunile tale, am să-ţi ofer ceva. Vei merge în Ţara Vieţii Veşnice, unde nu există moarte.
Spunându-i toate astea, Jofuku îi dădu lui Sentaro un mic cocor din hârtie, care urma să-l ducă în ţara promisă. Sentaro se miră mult. Şi atunci văzu cum, sub ochii lui, cocorul crescu atât de mare, încât să-l poată duce pe spatele său. Pasărea îşi întinse aripile, se înălţă sus în cer şi zbură de-asupra munţilor, spre mare.
La început Sentaro era foarte speriat. Dar treptat se obişnui cu iuţeala zborului. Au tot zburat şi zburat mii de kilometri. Cocorul nu se opri nici pentru o clipă să se odihnească sau să mănânce, pentru că, fireşte, o pasăre de hârtie nu avea nevoie de mâncare. Însă, lucru straniu, nici lui Sentaro nu-i era foame.
După câteva zile de zbor au ajuns la o insulă. Cocorul se îndreptă mai spre centrul insulei şi coborî.
Imediat ce Sentaro se dădu jos, pasărea îşi strânse aripile, se făcu mică de tot şi se ascunse în buzunarul stăpânului său.
Sentaro se uita în jur cu mirare, curios să vadă cum este Ţara Vieţii Veşnice. Făcu mai întâi înconjurul insulei, apoi străbătu şi un oraş care se părea că ocupă cam toată insula. Lucrurile erau ciudate şi diferite de cele pe care le cunoştea de acasă. Atât ţara, cât şi oamenii de acolo păreau a fi destul de avuţi.
Sentaro hotărî să rămână şi să locuiască pentru început la un han. Proprietarul hanului părea a fi un om bun. Când Sentaro îi spuse că ar vrea să locuiască acolo, el îi promise să-l ducă la guvernatorul oraşului şi să-l ajute cu tot ce este necesar. Îi oferi chiar şi o casă şi Sentaro deveni locuitor permanent al Ţării Vieţii Veşnice.
Chiar de la început descoperi că nici un trăitor de pe insulă nu cunoscuse vreodată ca cineva să moară sau să se îmbolnăvească în ţara lor. Cândva, demult, preoţi veniţi din India şi China le povestiseră băştinaşilor că ar exista undeva un frumos tărâm numit Paradis, unde fericirea şi pacea umplu inimile oamenilor, dar pentru a ajunge acolo trebuie să treci neapărat prin moarte. De aceea, spre deosebire de Sentaro, locuitorii Ţării Vieţii Veşnice, atât cei bogaţi cât şi cei mai săraci, în loc să fie înspăimântaţi de moarte, visau la ea zi şi noapte. Erau cu toţii obosiţi de viaţă prea lungă şi doreau să ajungă în minunatul loc numit Paradis, despre care le povestiseră acei preoţi cu secole în urmă.
Pentru Sentaro lucrurile acestea păreau de-andoaselea. El venise în Ţara Vieţii Veşnice pentru a scăpa de moarte, însă găsi pe insulă oameni care, fiind sortiţi a nu muri vreodată, considerau totuşi moartea o binecuvântare.
Ceea ce el credea până atunci a fi dăunător, acei oameni luau drept bun de mâncat, iar ceea ce el obişnuia să mănânce, ei respingeau. Când se întâmpla să vină negustori din alte ţări, oamenii de pe acea insulă năvăleau nerăbdători să cumpere diferite otrăvuri, pe care le înghiţeau lacom, sperând ca moartea să vină şi să-i ducă în Paradis.
Dar dacă acele otrăvuri în alte părţi duceau la moarte sigură, aici, în acest loc neobişnuit, nu aveau niciun efect. Ba din contra, oamenii, care le înghiţeau în speranţa să moară, descopereau în scurt timp că se simţeau chiar mai bine.
În zadar încercau ei să-şi imagineze cum ar fi moartea. Cei mai înstăriţi şi-ar fi dat toţi banii şi toate bunurile pe care le aveau doar pentru a-şi scurta viaţa cu cel puţin două sau trei sute de ani. Să trăiască veşnic, fără nici o schimbare, era un adevărat chin pentru ei.
În farmaciile de pe insulă se găsea un medicament foarte solicitat, pentru că provoca, peste câteva sute de ani, o uşoară încărunţire a părului şi dureri nesemnificative de burtă.
Sentaro rămase uluit când văzu că peştele scorpie-de-mare, care este foarte otrăvitor, acolo se servea în restaurante printre cele mai delicioase bucate, iar vânzătorii vindeau în stradă sosuri făcute din cantaride3. Niciodată însă nu văzu pe cineva să se îmbolnăvească după ce a mâncat acele bucate ucigătoare.
Sentaro era sigur că niciodată nu va obosi de viaţă şi considera o prostie să-ţi doreşti moartea. El era poate unicul om fericit de pe acea insulă. Îşi dorea să trăiască mii de ani şi să se bucure de viaţă.
Timpul trecea repede, ca o săgeată în zbor, pentru că era mereu ocupat cu treburi, de dimineaţă până seara târziu. Dar lucrurile nu mai mergeau la fel de bine ca la început. Suferise mai multe pierderi în afaceri. Iar de câteva ori ajunsese şi până la ceartă cu vecinii săi. După trei sute de ani începu şi el să obosească de viaţă şi-i era dor să-şi revadă propria ţară şi vechea sa casă. Îşi dădea bine seama că, oricât de mult ar trăi în această parte a lumii, viaţa lui va fi întotdeauna la fel.
În dorinţa de a părăsi Ţara Vieţii Veşnice, Sentaro îşi aminti de Jofuku, acel care cândva l-a ajutat să scape de moarte. Şi începu să se roage sfântului să-l ducă înapoi, în ţara sa.
Nici nu-şi încheie bine rugăciunea, că din buzunarul său sări cocorul de hârtie. Sentaro era nespus de mirat să vadă că după atâţia ani cocorul era acelaşi. Ca şi acum mulţi ani, sub ochii lui, pasărea crescu şi crescu, până se făcu destul de mare pentru a-l duce în spate pe Sentaro. Cocorul îşi desfăcu aripile şi îşi luă zborul peste mare, îndreptându-se spre Japonia – ţara lui Sentaro.
Stranie mai este uneori şi firea omului. Nici nu se desprinseră bine de pământ, că lui Sentaro deja îi părea rău de ceea ce lăsa în urmă. În zadar încercă să oprească pasărea. Ea îşi continuă zborul mii de kilometri deasupra oceanului.
Dar, deodată, pe neprins de veste, începu o furtună şi minunatul cocor de hârtie se umezi, se boţi şi căzu în mare. Odată cu pasărea se prăbuşi în apă şi Sentaro. Îngrozit la gândul că ar putea să se înece, el strigă rugându-l pe Jofuku să-l salveze. Privi în jur, dar nu era nici o corabie. În timp ce se zbătea să se ţină deasupra apei văzu un rechin plutind spre el. Acesta se apropie şi îşi deschise gura imensă, gata-gata să-l înghită. Sentaro, înţepenit de frică şi simţind că i-a venit sfârşitul, ţipă, rugându-l pe Jofuku să-i dea scăpare.
Şi atunci… Sentaro se trezi de la propriul ţipăt şi înţelese că adormise în faţa altarului în timpul lungii sale rugăciuni. Îşi dădu seama că toate acele aventuri extraordinare şi înspăimântătoare le trăise doar în vis.
Deodată, o lumină strălucitoare se îndreptă spre el. În lumină apăru un înger cu o carte în mână. El îi spuse lui Sentaro:
– Am fost trimis de Jofuku. El, ca răspuns la rugăciunea ta, ţi-a arătat în vis cum este Ţara Vieţii Veşnice. Până şi acolo, în vis, tu ai obosit de viaţă şi l-ai rugat să te readucă în ţara ta natală, unde, precum ştii, există moarte. Tot în vis, Jofuku, pentru a te pune la încercare, te-a lăsat să cazi în mare şi apoi a trimis un rechin să te înghită. Şi, iarăşi, tu nu-ţi doreai să mori şi ai cerut ajutor.
Degeaba vrei să devii eremit sau să găseşti Elixirul Vieţii. Aceste lucruri nu sunt pentru cineva ca tine. Tu nu poţi îndura o astfel de viaţă. Cel mai bine pentru tine ar fi să te întorci la casa părintească, să munceşti şi să-ţi trăieşti viaţa în continuare. Să-ţi cinsteşti mereu strămoşii şi să pregăteşti un viitor pentru copiii tăi. Anume aşa vei trăi până la adânci bătrâneţe. Renunţă la dorinţa de a scăpa de moarte, pentru că nici un om pe pământ nu poate trăi veşnic.
În această carte, pe care ţi-o dau acum, vei găsi multe învăţături. Dacă le vei urma, vei merge pe calea cea bună.
Şi îngerul dispăru. Sentaro, omul care nu vroia să moară, rămase să înveţe lecţia. Luă cartea şi se întoarse la casa părintească, renunţând la toate dorinţele sale fără rost şi străduindu-se să ducă o viaţă aşezată şi cu folos. Învăţăturile din acea carte, pe care i-o dădu îngerul, l-au ajutat să urmeze calea cea bună şi să devină chiar fericit.
 
Note
1 Eremit – persoană care duce o viaţă singuratică, retrasă; sihastru, pustnic.
2 Joncă – mică ambarcaţiune rudimentară din lemn, cu mai multe catarge şi cu pânze, folosită la transportarea mărfurilor şi la pescuit.
3 Cantaridă – insectă verde-aurie numită şi gândac-de-frasin.
Sursa: http://terapiiholistice.wordpress.com/articole/povesti/omul-care-nu-vroia-sa-moara-poveste-japoneza/

« Povesti


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: